Povesti - Galerie

Sticla „de biserică”

La noi în familie, sticlele de plastic nu se aruncau. Fie bidoane de apă plată de cinci litri, fie sticle de suc ori de apă minerală, nimic nu se pierdea, ci se refolosea. Tata le aduna pe toate după ce le goleam de conținut, le spăla și le lega pe toate într-un ciorchine uriaș pe care îl păstra afară sau în bucătăria de vară a bunicii, pentru că știa că va avea nevoie de ele într-un fel sau altul. Sticlele de plastic de doi litri ori chiar si cele mici erau bune de pus o anumită cantitate de vin în ele, mai ales când ai mei voiau să ofere cuiva un vin bun, de țară, din producția proprie. Sticlele mici, de 0,5 litri, aveau alt rol: se punea țuică în ele și se foloseau la pomeni (adică parastasuri) și la alte mese festive.

Un obiect de care sunt atașată emoțional este sticla cu vin de biserică. În fiecare duminică, după ce bunica mea – mamaia de pe deal, cum o numeam noi – venea de la slujba religioasă, aveam un ritual simplu și de efect: să bem o gură sau două de vin din sticla de plastic din coșnița ei, cea cu care fusese la biserică. Era de fapt vinul sfințit de preot, iar sticla de plastic era aproape întotdeauna aceeași, cu urme de vin roșu rămase în șanțurile în care se înfileta capacul. O sticlă mică de jumătate de litru în care fusese cândva o băutură carbogazoasă ori apă minerală. Ce reprezenta pentru mine sticla asta cu vin roșu sau alb – când mamaie nu mai avea roșu? În primul rând, venirea ei de la biserică, la prânz, era un motiv de bucurie, pentru că știam că acela era momentul în care aveam voie să bem și noi, cei mici, puțin din licoarea sfințită de preot. Alcoolul nu ne era interzis în acea situație. O gură mică de vin de la biserică și deja simțeam că lumea e a mea! Noi, copiii, beam chiar și unul după altul. Aveam verișoare mai mici cu care împărtășeam această experiență deosebită. Sticla aceea de plastic adăpostea, așa cum auzisem de atâtea ori la biserică, sângele lui Iisus, preschimbat în vin. Era vin sfințit, deci nu avea cum să ne facă rău, nu?

Dacă mă gândesc la ce emoții naște acum obiectul de plastic, gândindu-mă retrospectiv, îmi vin în minte bucuria de copil, entuziasmul uriaș cu care căutam prin coșnița bunicii, și cum treceam sticla de la o gură la alta, ca să degustăm licoarea rubinie pe care mamaie o plimbase în dimineața de duminică, iar preotul vărsase din vin la mormântul rudelor trecute în neființă. Experiența gustatului din sticla de biserică se repeta, desigur, și la zilele de sărbătoare, ceea ce era iar un prilej pentru ca noi, copiii, să bem o gură de vin sfințit de popa.

 

Florentina Ionescu