Povesti - Galerie

Când eram mică mi-am petrecut, până la 12 ani, fiecare vacanță de vară pe litoral, până în punctul în care marea ajunsese să-mi fie mai familiară decât muntele, iar eu să tânjesc mai degrabă după arhitectura castelurilor de nisip decât după crengile copacilor pe care îi transformam, în jocul meu, în forturi de apărare. Pe măsură ce am crescut, găletușa, lopățelele și cele 3 forme care veneau la setul standard de plajă pentru copii au început să-mi devină insuficiente; voiam să construiesc o Sagrada Familia pe malul mării, să se minuneze toți trecătorii de frumusețea ei și, dacă nu, măcar să n-o calce în picioare și s-o găsesc tot acolo, a doua zi, așteptându-mă să reluăm construcțiile. Nu luam în considerare niciodată că marea ar putea fi mai puternică noaptea decât ziua și că nu pe oameni, ci pe zei ar fi trebuit să-i impresionez cu construcțiile mele ambițioase și naive. În scurta mea carieră de arhitect, proiectant și constructor, care n-a durat decât vreo 5 ani, am învățat să mă folosesc de tot ce-mi oferea plaja. Am ornat ferestre cu bucăți de cioburi șlefuite, culese de pe mal, am folosit pe post de matrice pentru turnuri paharele de bere la 0,5 l sau cele de granita, la 0,25 l, cărora le foloseam paiele pe post de stindard – întotdeauna cu o pană de pescăruș în vârf, ca să îmi recunoască cetatea toți potențialii dușmani și să știe că mă aflu sub protecția marelui trib al pescărușilor, pe care niciun om nu l-a învins până acum. Drumurile le pietruiam cu dopuri de Coca-Cola și le marcam prin mucuri de țigară, care trebuiau să aibă, neapărat, aceeași culoare, ca să păstrăm estetica – pentru asta plecam în lungi căutări pe plajă, mă învârteam de două-trei ori prin împrejurimi sub ochii vigilenți ai mamei, care mă lăsa să descopăr geografia plajei singură. Țin minte că odată am văzut un morman de sticle de plastic sub niște scări și am avut o dispută aprinsă cu ea, care s-a soldat cu ochi mari și neînțelegere din partea mea. Mama încerca să-mi explice că acelea sunt gunoaie, că mai bine aș decora castelul meu cu patru turnuri, înconjurat de șanțuri, cu scoici și alge, însă mie mi se părea prea simplu, prea “ca la toată lumea”. Unde mama vedea gunoaie, eu vedeam materiale de construcție pentru fortul meu, pentru cetatea mea medievală, pentru Sagrada Familia din nisip.

 

În poza de mai jos sunt eu, la vârsta de 3 ani, într-unul dintre multiplele mele impulsuri de Marco Polo. Nu descopeream niciodată mai mult de câteva paie, câteva dopuri de sticlă sau de bere și, în general, multe pahare. Dar mă întorceam mereu triumfătoare la cearșaf, fără să am nici cea mai mică idee că toate materialele mele de construcție nici n-ar fi trebuit să se afle, în primul rând, acolo. 

Ioana Hodor, 25 ani