Povesti - Galerie

Reportofonul meu este unul dintre puținele obiecte din plastic – măcar în ceea ce privește carcasa – la care țin cu adevărat. Fiindcă nu mă pot atașa defel de această formulă (relativ modernă) a materiei. Am privit dintotdeauna plasticul dintr-o perspectivă strict utilitară, ca pe ceva care trebuie înlocuit destul de repede (fără să sfârșească în natură, la întâmplare) și de care nu mi-ar putea părea rău vreodată. Nu am (alte) obiecte de suflet din plastic, nu-mi place să le țin prin preajmă. Nici măcar jucăriile din plastic nu-mi spuneau mare lucru, în copilărie. Cu greu puteam suporta mirosul acela specific, care îți urcă până în creier și se lipește acolo, tăios ca o muchie prost finisată, ba chiar simțeam un gol în stomac doar la vederea reclamelor cu ”MASE PLASTICE” din magazinele nouăzeciste.

Tascam-ul meu (din plastic) îmi este, însă, prieten, armă, instrument al muncii de zi cu zi, inepuizabilă sursă de împlinire profesională și sufletească și, la răstimpuri, reminder al regretelor pentru toate interviurile pe care nu am mai apucat să le înregistrez. Păstrător de voci, album de sunete felurite, colecție de stereofonii din trecutul nu foarte îndepărtat, dar care îmi pare, cel mai adesea, dintr-o altă viață. Singurul meu plastic preferat. Pentru ceea ce conține deja, dar mai ales pentru ceea ce ar putea să conțină de-acum înainte.

Monica Chiorpec, 33 ani