Povesti - Galerie

Atunci când am vrut Coca-Cola doar din sticlă de plastic

Am o relație dificilă cu plasticul, ca noi toți acei care avem o conștiință ecologică. Mă face să mă simt captivă într-o stare de neputință cel mai adesea. Mă copleșește să îl observ peste tot și să îl asociez mai degrabă cu un dezastru ce s-a prăvălit asupra naturii, asupra viețuitoarelor, decât cu confortul sau modernitatea.

Dar nu a fost tot timpul așa pentru mine. Aici stă disonanța, pentru că am în minte primele amintiri ale plasticului care apăruse în viața mea și fascinația, senzația de libertate pe care o simțeam atunci, în primii ani ai copilăriei, imediat după căderea Comunismului. Îmi amintesc de exemplu că îmi doream cu ardoare “Coca Cola din sticlă de plastic” – exact așa îi spuneam în familia mea. Pentru mine reprezenta luxul și visul ieșirii din dictatură, pe care mi-l inspirau toți adulții din jurul meu. Probabil că nu era o simplă experiență copilărească, acest plastic de unică folosință. Și părinții noștri erau la fel de copii în modul cum explorau pure proiecții în legătură cu “bogăția Vestului”. Îmi amintesc cum mătușa mea împacheta cu deosebită meticulozitate pungi și pungulițe de toate culorile, pe care le păstra ca pe niște accesorii de mare valoare. Îmi amintesc cum își asorta punga de plastic cu ținuta, alegând-o cei drept, cu simț estetic, pe cea mai potrivită. Și îmi mai amintesc și cum uneori, cu toții ne bucuram mai mult de punga în sine, decât de cadoul din ea.

Și cred că de aici îmi rezidă un sens de culpă, de umilință… Pentru că îmi dau seama de mirajul cu care am fost colonizați de un Capitalism pe care nu aveam instrumentele necesare să îl chestionam sau de care să ne îndoim. Am pățit ce au pățit și alți colonizați, ne-am dat sufletele pe mărgele de plastic și acum suntem cu toții o masă amorfă, captivi într-un ritm dăunător căruia nu mai știm să îi punem stop. Îmi amintesc și viața de dinaintea obiectelor de unică folosință din plastic. Era ușor de trăit. Acum adunăm munți de gunoaie de la o singură familie, de pe o săptămână pe cealaltă, de pe o zi pe alta, într-o atmosferă leneșă și da, plastifiată.

Atunci când eram copil îmi doream să beau Coca Cola doar din “sticlă de plastic”, pentru că asta avea gust pentru mine. Acum, când am instrumentele cognitive să văd în ce ne-a transformat pe toți consumerismul și mai ales planeta asta minunată, am un gust amar. Am un gust amar și pentru că aș vrea să fac mai multe decât fac… Dar mă simt copleșită de puterea mega corporațiilor cum este Coca Cola, în mâinile cărora sta decizia asupra schimbărilor de pattern-uri la nivel de producție și consum. Și în mod evident, nu fac nimic în privința asta, chiar dacă semnale sunt de decade. În mâinile lor stăm noi și efectele industriilor lor asupra Planetei. Credeam, atunci când eram copil că ieșirea din totalitarism înseamnă libertate. Acum cred că și mai mult decât atât, a nu fi ignoranți cu privire la rolul nostru în lumea interconectată, cât și a ne dezvolta gândirea critică pentru a vedea dincolo de interese de marketing sau politice, contează la fel de tare.

Îmi însoțesc textul cu fotografia sacului nostru săptămânal de plastic de unică folosință care merge la reciclat… Ori de câte ori îl împachetez nu îmi amintesc doar de prima sticlă de Coca Cola de plastic și de fascinația ei, ci și de senzația de frustrare pe care o am, fiindcă am crezut pentru mult prea mult timp, în magia ei neagră.

Iulia Sima